Asta pentru că tot l-a câștigat.

Măscăriciul și hoțul (aparițiile din melodia All along the Watchtower), întregiți în persoana interpretului muzical american Bob Dylan, au dat foc elitei scriitoricești când Academia Suedeză anunța câștigătorul premiului Nobel pentru literatură al anului 2016. Motivul – „for having created new poetic expressions within the great American song tradition”. Reacțiile poporului terestru – de neprețuit. „La anu’ câștigă Lady Gaga!”, „Atunci Eminem de ce n-are un Nobel până acum???”, „E ridicol, ăsta nu are nicio treabă cu literatura!”. Și încă odată mi-am pierdut încrederea în logica umană.

De români nu discut, mulți dintre ei sunt încă preocupați de problema sistemului solar, dacă-i oare heliocentric ori dac-am fost mințiți cu nerușinare până acum de mafia Soros și oamenii lui și o fi de fapt geocentric, ori dacă homosexualii merită arși pe rug de vii sau după ce li s-a administrat injecția letală. Deși, prin rândul citiților de pe la noi, o vâlvă la fel de nejustificată ca cea internațională. Păi ce aveți, mă, cu omul? După ce că a produs la viața lui mai mult material compozițional decât mulți dintre colegii de „generație” (ghilimele-s puse pentru că săracu’ încă-i pe metereze, din ’59 și până azi), cum sufletul meu s-au trezit toți să-i sară în cap? Nu de alta (și ăsta-i teritoriu alunecos), da’ noi n-am avut poet care să scoată din el măcar o frântură de poezie la fel de prețioasă ca piatra rostogolitoare (Like a Rolling Stone) a lu’ nenea. Că o fi, c-o păți, că să vezi că până i-am ajuns pe vestici, că după, comunism și îngrădire, că ne-am aliniat cu chiu, cu vai, abia-n ’80 și de atunci s-a făcut, dom’le, artă literară la nivel înalt, că experimental, că generația ’90 n-a fost xeroxul generației ’80, că generația douămiistă a plecat din extraordinar și și-a îndreptat atenția asupra dozei de Coca-Cola și acu’ se scrie la Subcapitol despre un șir greoi de rufe murdare – o sintagmă scurtă pentru toate astea: frecții la picior de lemn. Avem o autonomie locală fantastică, se scrie și (puțin) bine, și (mult) prost (și fără rost) pe la noi, însă vine-un Dylan și câștigă Nobelul. Și apare apoi un Cărtărescu, se revoltă, apoi cugetă, se gândește poate că Solenoidul nu s-a vândut atât de prost (două ediții într-un an, sufletu’ și viața mea!) și acceptă cu brațele aproape deschise vestea. Nu știu, da’ mie mi se pare amuzant și vag inconfortabil.

Acum, trecând peste poliloghia Bob – Nobel, vine Todd Hayenes (nene regizor american) în 2007 cu o chestie fantastică, I’m not there, un film semibiografic – semificțiune – semisuprarealist care să întărească mitul Bob Dylan în istoria cinematografică (reclama aia la Chrysler pentru care omu’ a fost plătit cu 5 milioane de dolari ca să apară în ea nu se pune). Cu o medie metascore de 73/100 din partea criticilor, de la 100/100 din partea Entertainment Weekley și Boston Globe și până la o mizerie de recenzie, sfârșită cu 25/100, din partea San Francisco Chronicle (de așteptat, ăștia au dat 50/100 filmului în care Batman avea sfârcuri la costum), pelicula reușește să aducă ceva nou pe masa din ce în ce mai goală a filmelor „tinere”, un experiment care, deși în aparență dubios, facilitează înțelegerea caracterului muzicianului. Todd gândește situația și sfârșește prin a împărți trăsăturile comportamentale ori etapele de creație în șase personaje, fiecare parte din persoana lui Bob Dylan.

6

  1. Arthur Rimbaud (Poetul)

În lectura cărții Cronica vieții mele, scrisă de însuși Dylan, tradusă la noi de Dan Silviu Boerescu și apărută la editura Humanitas în 2015 (Doamne ajută că au scos și pe la noi așa ceva!), există, în prima parte a cărții, câteva pasaje în care autorul vorbește despre lecturile sale din perioada tranziției la New York, de la Biblie și până la actual, iar printre autori e prezent și francezul Arthur Rimbaud. Influent ori ba asupra cântecelor compuse, poetul, interpretat cu sfințenie de Ben Whishaw, are rolul vocii imparțiale asupra acțiunii. Scenele simpliste, trase în alb-negru, cuprind scurte citate greoaie de însemnătate, inserate fie la întâmplare, fie în momente cheie ale narațiunii.

De vizionat pentru că: seven simple rules for life in hiding.

1

  1. Woody Guthrie (Falsul)

Tot în autobiografia sa, Dylan amintește în mod proeminent de cântărețul american Woodrow Wilson „Woody” Guthrie, influență majoră asupra artei sale. În peliculă, Guthrie rămâne numai cu numele (și cu celebra chitară inscripționată cu mesajul „This machine kills fascists”), personajul său devenind un copil nomad de 11 ani care își caută drumul corect într-ale muzicii blues. Scena relevantă pentru mesajul filmului constă în sfatul pe care îl primește la un moment dat din partea unei individe de culoare, rezumat la „rămâi în prezent”. Interpretat decent de Marcus Carl Franklin, Woody proiectează prima etapă a carierei muzicale a lui Bob.

De vizionat pentru că: „Gorgeous George says: Secrets are for Keeping” + scena bizară cu balena.

5

  1. Jack Rollins ori Father John (Profetul)

Sau documentarea arăturii. Documentare pentru că se utilizează o tehnică tip documentar pentru scenele lui Rollins și arătură pentru că dezbate obsesia pentru divinitate și penitența declanșată de păcatele umane (în principiu droguri, alcool și femei – că doar n-o fi fost abstinent cât timp era o icoană. ah, și faza aia cu „sunt de partea lui Oswald în problema asasinării președintelui”). Jucat de Christian Bale (din nefericire, n-a fost deloc una din interpretările sale memorabile, de parcă i-ar fi fost lene să documenteze ceva mai mult decât accentul ăla specific a lui Dylan), personajul e un amestec bizar de „bag pl-n presă” și „O, Doamne Dumnezeul meu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”, vag anost, însă necesar pentru desfășurarea corectă a narațiunii segmentate. Discutat mai degrabă din perspectiva altora, Părintele John nu face altceva decât să cânte, să predice și să aducă aminte de vremurile apuse ale dezmățului creativ, cum totul e nimic și numai unul e Dumnezeu; Amin!

De vizionat pentru că: Christian Bale și tunsoarea afro.

4

  1. Robbie Clark (Starul electrizant)

Atenție, urmează: Heath Ledger care-l joacă pe Robbie Clark care-l joacă pe Jack Rollins care-i jucat de Christian Bale. Hai că-i mișto. În planul filmului, Clark, actorul de 22 de ani îl interpretează pe muzicianul Jack Rollins într-un film biografic intitulat „Grain of Sand”. În plan real, e o plăcere fantastică să-l privești pe Heath Ledger jucând un personaj în totală opoziție cu personajul lui Bale, asta înainte de nebunia din „The Dark Knight” (fără rușine, cel mai bun film din universul tuturor benzilor desenate cu supereroi de până acum). Clark, actorul excentric, Clark, bărbatul pasional, Clark, cel care își pune persoana în centrul universului și care, printr-un joc actoricesc aproape mitic, dă un ton aparte peliculei. A doua cea mai bună interpretare din setul de șase (prima dintre ele discutată la final). Ajutat de Charlotte Gainsbourg, cunoscută publicului larg cel mai probabil din filmele domnului Lars von Trier, Nymphomaniac (2013) și Melancholia (2011), Ledger oferă un personaj fascinant, lipsit de pretenții versatile.

De vizionat pentru că: It is wrong to say: „I think”. One should say: „I am thought”. I is someone else. I am present at the birth of my thought. I watch and I listen. I draw a stroke of the bow. A symphony stirs in the depths, or comes with a leap to the stage. It began with waves of disgust and it ends… as we can’t immediatley seize this eternity… it ends with a riot of perfumes.

3 

  1. Bill McCarty (Proscrisul)

Sau cea mai proastă alegere făcută în istoria audițiilor. N-am idee care-i motivul real, însă Richard Gere face din personajul Bill McCarty o chestie… să-i spun murdară. Și problema nu-i la etapă, ci la actor în sine; Gere joacă mediocru – fără doar și poate cea mai slabă interpretare din film. Ce-i și mai dubios e că tocmai interpretarea asta anostă face din film o experiență completă. Cum vine asta? Păi uite așa. După câteva minute de fie crănțănit chipsuri, fie băut apă, ce-i sec te face să privești cu mai mult interes dezvoltarea celorlalte personaje și, dacă iei totul ca pe un întreg, realizezi cam ce simte bietul Dylan în bătrânețile lui: un de toate și-un nimic cumplit.

De vizionat pentru că: mai bine ești atent la tot ce-i în jurul personajului. Serios, Gere nu contează deloc în filmul ăsta.

2

  1. Jude Quinn

Și o nominalizare la premiile Academiei pentru cea mai bună actriță într-un rol secundar (discutabil „secundar” ăsta) pentru actrița australiană Cate Blanchett. Bă, nu doar că întrece toate așteptările, dar femeia asta îl întruchipează cu totul pe Dylan în cea mai interesantă perioadă a vieții lui – trecerea de la muzica folk la cine știe ce o mai fi și asta, dar sună al dracului de bine a.k.a. Highway 61 Revisited (1965).  Blanchett face filmul memorabil. Nu clișeu-clișeu memorabil, ci eficient memorabil. Parcă totul se învârte în jurul ei, de la ruperea-n dos a festivalului de folk și jazz din New England și până la interviurile acordate de-a lungul peliculei. În esență, Dylan e documentat poate cel mai bine aici: gesturi, mimică, discurs. Jude Quinn – 10/10. Cu steluță.

De vizionat pentru că (urmează lista de „cumpărături”):

  1. Mâini odioase
  2. Coco, iubirea vieții mele, curva dracu
  3. Danger, danger
  4. Două cuvinte despre Shakespeare
  5. That was Allen fucking Ginsberg, man!
  6. Nu te supăra, fata, ai un foc?
  7. Zbor suprarealist cu balonul
  8. etc. (merită)

Despicarea-n șaișpe a firului despicat în patru n-ar mai avea rost. I’m not there. 2007. Vizionare plăcută.

Rogue One
Assassin's Creed
=