Urmăresc de ceva vreme disputele dintre oamenii situați în cultura mainstream și oamenii situați în cultura underground. O spun din start: detest atât ignoranții trendului majoritar, cât și pseudointelectualii urbani ai undergroundului. De ce? Pentru că ambele categorii se rezumă la niște aspecte care n-au legătură cu nivelul calitativ al artei. Și dacă există un lucru relevant cu privire la artă, atunci ăla e calitatea. Și cam care-i cea mai populară formă de manifestare artistică în zilele noastre? Exact, e muzica. În alt context aș fi spus cinematografia, însă muzica a fost și va fi întotdeauna cam cea mai accesibilă formă de artă. Motivele sunt simple; un proiect muzical se poate rezuma de la o serie de albume-concept îmbinate cu alte forme de manifestare artistică (literatură, poezie, film, grafică, desen etc.) la o chestie minimală, de trei, patru minute, pe care o poți asculta și înțelege perfect în căști cât timp îți aștepți autobuzul în stație.

Să spunem doar că industria muzicală n-ar fi arătat așa cum o vedem noi astăzi dacă n-ar fi existat sclavia pe continentul de peste ocean. Dacă sclavii de pe plantațiile de bumbac n-ar fi existat, atunci nu l-am fi avut astăzi pe… Justin Bieber. Stai, ce? Într-un fel, cam ăsta-i adevărul. După 1900 a luat ființă un sound cu totul special care-și avea rădăcinile în cântecele de plantație, s-a dus apoi în jazz și blues, iar mai apoi, pe la finele anilor ’50, ajungea să se definitiveze fundația muzicii de astăzi: rock and roll. De aici încep ramificațiile, de la subgenuri muzicale care au ajuns să definească generații și care au devenit cu timpul genuri de sine stătătoare, ramificate la rândul lor (heavy metal, pop, punk, hip hop, EDM etc.), la subgenuri muzicale din ce în ce mai dubioase și mai greu de definit.

2

Dacă ești meloman, atunci ai poate habar de evoluția muzicii mainstream din secolul 20 și până astăzi. Și mă întreb, cum s-a ajuns de la Sergeant Pepper’s Lonely Hearts Club Band (celebrul album al trupei The Beatles lansat în vara lui 1967) la The Life of Pablo (chestia aia care tinde să fie un album muzical al personajului Kanye West lansată în iarna lui 2016)? De ce AC/DC e un nume atât de mare în industria muzicală, având în vedere că întreaga lor discografie sună ca Highway to Hell pe repeat? Cum s-a ajuns de la „vom compune cea mai mare operă rock din istoria muzicii, iar mai apoi o vom cânta într-un spectacol mai amplu decât orice a văzut publicul până acum” (da, Roger, la tine și la al tău The Wall mă refer) la „mi-e oricum prea lene să cânt, am să fac playback și am să încropesc un show de mâna a doua, oricum lumea plătește bilet la concert să mă vadă pe mine” (vezi, Madonna? sunt băiat bun, nici pe tine nu te-am uitat)? Întrebările astea ar putea merge la nesfârșit, așa că mai dau una singură, de data asta din partea-n care undergroundul și mainstreamul sunt poate cele mai apropiate concepte opuse: rap-ul. Îmi explică și mie cineva cum în muzica rap (aia făcută la mama ei), de la Fuck the Police se ajunge în mai puțin de 30 de ani la Lollipop?

Pe bune, ce s-a schimbat într-atât de mult în mentalitatea oamenilor? De ce calitatea nu mai e un criteriu pentru popularitate? Păi în principiu, vina principală o poartă promotorii. Ei sunt de obicei oamenii care știu să aducă lucrurile într-o lumină mai puternică. Cu timpul însă, promotorii au ocupat și locul criticilor, pe principiul „eu fac din tine trend, însă trebuie să-mi placă mie întâi de toate”. Nu. Nu așa. Pentru că fix în felul ăsta ajungi la o treabă de-a dreptul monstruoasă. Uite, să-ți dau un exemplu (pur românesc): Andra feat. David Bisbal – Without You = 9.649.948 de vizualizări în câteva zile pe YouTube. The Kryptonite Sparks – Și Golanii Beau Ceai = 60.234 de vizualizări în câteva luni, tot pe YouTube. Ce reflectă asta? Simplu.

Prima melodie din exemplul meu a avut promovare mai puternică; producție pusă la punct, adresată în mod cert „românului”, nu ca băieții de la The Kryptonite Sparks care în mod clar nu se adresează clasei ăsteia majoritar intelectuale din țara noastră dragă. Numele „Andra” e de ceva vreme în industria muzicală autohtonă, ceilalți încă participă la concursuri ca să poată cânta în boiler room-ul unui festival. Melodia talentatei e scrisă în altă limbă (alte limbi),dar versurile sunt ușor de reținut și foarte generale; melodia netalentaților e scrisă în română – păcat că româna nu-i vorbită de prea mulți români. Instrumentația la Fără tine asta e foarte… calculator, însă cu un intro nu latino, da’ ceva, așa, să placă la toată lumea. Muzică de sezon; CU SIGURANȚĂ peste doi ani toată lumea își va aminti de ea. Și golanii beau ceai are instrumente muzicale. Păi mă băieți, cine naiba mai folosește, mă, instrumente în zilele noastre? Of.

3

Dar să nu crezi că mainstreamul e neapărat cancerul industriei muzicale. Nu uita că (în afară de Carla’s Dreams) nimeni nu s-a trezit popular peste noapte. Underground. Ăsta e locul în care își face veacul majoritatea muzicii. Păcat că fie uneori e proastă, fie alteori mediocră; totuși, dacă dedici puțin timp explorării domeniului (la fel ca și-n mainstream de altfel, doar n-ai impresia că Radiohead sunt așa, un nimeni al industriei), s-ar putea să găsești niște lucruri tare interesante.

Spuneam la începutul articolului că, pe lângă ignoranții trendului majoritar, detest și pseudointelectualii urbani ai undergroundului. Da, îi detest pentru că pe la noi e moda asta dubioasă în care asociem undergroundul cu zona hip hop. Ei exclud în felul ăsta părintele genurilor muzicale: rock-ul. Păi dacă pe la noi, underground (de calitate; cu potențial de mainstream) înseamnă doar Subcarpați, AFO, DOC, Deliric, Vlad Dobrescu, Macanache, Frații Grime, Specii, Kazi etc., cum dracu să scoți și altfel de muzică pe piață? Tot respectul pentru oamenii ăștia că au reușit să îngroape nume precum B.U.G. Mafia ori Paraziții, dar serios, voi chiar vreți să vă gândiți doar la Iris, Holograf și Cargo atunci când vine vorba de rock? Că din 2000 și până acum, pe piața mainstream a rock-ului românesc au mai scos capul din vizuină o mână de trupe. Bune, însă mult prea puține. Și dacă la rock treaba stă așa, în departamentul de muzică electronică e și mai rău. Artiștii din zona aia (din nou, cu mici excepții) de pe plaiurile noastre sunt cunoscuți de părinții lor, o mătușă, un unchi, doi, trei veri, un câine și câțiva pastilați care s-au „mamă, coaie, ce tare a fost mixu’ lu ăsta” pe la vreun party. De experimente muzicale sau de alte genuri/subgenuri muzicale nici nu mai zic. Alea se fac în beci și atât. Să nu care cumva să iasă la lumina zilei, altfel se lasă cu miros de creier încins.

Pe lângă aspectele negative, am găsit și unul pozitiv: statornicia. Spre deosebire de mainstream, undergroundul a rămas statornic într-un sens bun al cuvântului. A rămas un loc în care libertatea de exprimare nu îți e îngrădită de nimeni (normal, doar n-ai pe nimeni în cârcă să-ți spună ce și cum să faci). Ai voie să scoți din tine orice. Nu contează, bun, prost, frumusețea e că nimănui nu îi pasă. Oamenii încep să simtă empatie pentru creația ta abia atunci când dai semne că îi bagi și pe ei în seamă; când le adresezi, direct ori indirect, părți din arta pe care o faci. Ăla e primul pas către popularitate. Însă atunci când îți dai seama că ce faci ar putea avea consistență și, în felul ăsta, ar prinde la public, pune-ți următoarea întrebare: Ce îți dorești să ajungă la oameni? Imaginea feței tale? Numele tău? Sau pur și simplu materialul pe care îl concepi?

Cam așa stă treaba. Nimic special în sensul ăsta. Există lucruri bune atât în mainstream, cât și în underground, la fel cum în ambele există și mult nonsens de calitate contestabilă. Data viitoare când începi un conflict pe tema „mă doare-n sfeclă de mainstreamul vostru, undergroundul e cel mai tare” ori viceversa, gândește-te că o iei ușor, ușor spre zona nedorită a oamenilor care pretind că sunt în loc să fie și atât. Gândește-te cam ce-i mai important. Popularitatea? Ori calitatea?

#electricmonday sau de ce Electric Castle e genial
Imagini satirice ale artistului francez Pez
=