Trebuie să vă mărturisesc încă de la început că eu nu sunt cine știe ce mega fană Janis Joplin. Știam că a existat. Știam că a murit. Știam că era all flower power și am fredonat la un moment dat Piece of my heart. Totuși, am vrut să văd filmul pentru că m-a făcut curioasă. Era ceva în imaginea de prezentare care mi-a atras imediat atenția, o tristețe nedefinită, o pierdere eternă.

După ce am văzut documentarul mi-am dat seama de ce unii oameni se sting atât de repede. Am citit undeva că stelele care luminează cel mai puternic se sting cel mai repede, iar Janis Joplin nu avea cum să fie o excepție. Încă din adolescență i-a fost greu să își găsească locul în societatea extrem de rasistă a Texasului pentru că nu împărtășea aceeași viziune asupra vieții, iar lipsa de iubire pe care a resimțit-o atunci și ostracizarea socială aveau să o urmărească toată viața. Muzica putea fi salvarea ei, însă fără cineva care să îi îndrume pașii, care să îi ofere iubirea după care tânjea atât de mult, s-a pierdut în droguri și alcool.

Photo credits

Am stat și am ascultat melodiile ei, am privit imaginile, iar lacrimile nici nu știu de unde au venit pentru că nu sunt cea mai sensibilă ființă. Însă nu are cum să nu te impresioneze povestea unui suflet atât de cald, cu un har atât de mare, dispărut prea devreme, în condiții ce puteau fi evitate dacă cineva i-ar fi acordat măcar puțin din iubirea pe care o căuta. Janis Joplin cânta despre ea, despre durerile pe care le ascundea, despre iubirile pierdute, asta în condițiile în care milioane de oameni au iubit-o, iar ea era tot timpul singură. Însă o parte din ea a rămas, în fiecare melodie, în fiecare înregistrare, o furtună de voință, de dureri, de iubire de viață.

Vă recomand din suflet acest documentar pentru că merită văzut și în mod clar vă va pune pe gânduri. Voi ce faceți pentru a vă îndeplini visele? La ce ați fi dispuși să renunțați?

James și fata de la capătul lumii
Airfield Festival aduce #zambetesenine
=