Pe un frig năprasnic m-am îndreptat către Nottara pentru a vedea piesa „Iarna”. Am intrat în sală bâjbâind după locul meu, distrasă și fascinată totodată de cadrul neconvențional care mi se devoala. Curând aveam să realizez că acela nu era un spectacol de teatru tipic. Urma să văd un hibrid între teatru și dans ingenios pus în scenă. M-am așezat și am început să studiez decorul: un cub uriaș a cărui latură din față era reprezentată de o plasă. Restul pereților erau albi, luminați, la fel și tavanul. În interior câteva cuburi, patru personaje – două masculine și două feminine – îmbrăcate în alb și o podea acoperită de „zăpadă”. Aproape hipnotizant. Însă acest spațiu prezentat spectatorului reprezintă doar o metaforă atent construită pentru a transpune esența poveștii. Spațiul în care se desfășoară într-adevăr evenimentele nu e relevant, deși reiese din dialog.
iarna1După zece minute de privit personajele mișcându-se lent, cu gesturi obsesive, tăcerea e spartă și începe să prindă contur o poveste de dragoste. Încet, încet, spectatorul realizează că are în față un singur cuplu, celălalt fiind o reprezentare a conștiințelor celui dintâi. Acestea se manifestă când în concordanță cu Ea sau El, când total opus. Ceea ce conduce spre o deducție simplă și anume că trăirile nu sunt întodeauna exteriorizate. Parcă ar vrea să mai spună ceva, să mai facă ceva, dar aceste porniri sunt reprimate. Același lucru decurge și din schimburile de replici, destul de banale, scurte, lăsate de cele mai multe ori în aer. Dialogul e important mai ales pentru ceea ce exprimă indirect, făcând spectatorul să realizeze că sunt anumite lucruri care rămân nespuse. Vedem de fapt o luptă general valabilă între ceea ce am dori să facem și ceea ce facem de fapt, între ceea ce am vrea să spunem și ce spunem până la urmă.
iarna4Noțiunea timpului e inexistentă în această piesă, nu contează când se întâlnesc cei doi amanți sau cât durează povestea lor. La fel cum nu contează nici numele lor, acestea nefiind menționate. O asemenea lipsă de specificitate subliniază caracterul universal al unei astfel de iubiri care ar putea surveni în viața oricui. Nu contează nici măcar dacă cei doi rămân împreună sau nu pentru că accentul cade pe trăirile avute în anumite momente, puncte cheie ale relației lor. Cred că așa cum personajele sunt în căutarea unui sens, așa este și spectatorul. Timp de o oră trăiește o experiență emoțională intensă, iar aceasta nu se oprește odată cu părăsirea sălii. Piesa parcă se întipărește pe retină, răsună în urechi, revenind obsesiv în gânduri. Poate că iubirea e câteodată ca o iarnă, chinuitoare, predestinată sfârșitului. La fel ca un anotimp, ea reprezintă o mică parte dintr-un întreg. O experiență necesară prin care cineva trebuie să treacă doar pentru a merge mai departe.

IARNA
de Jon Fosse
Traducerea: Carmen Vioreanu
Adaptarea: Anca Măniuțiu
Regia: Mihai Măniuțiu
Scenografia: Adrian Damian
Coregrafia: Andrea Gavriliu
Muzica: Mihai Dobre și Ana-Teodora Popa
Light design: Cristian Șimon și Andrei Florea
Sound design: Vladimir Ivanov
Distribuția: Catrinel Dumitrescu, Andi Vasluianu, Andreea Gavriliu, Ștefan Lupu

Deadmau5, Trentemøller, House of Pain, Maceo Plex și Slaves la Electric Castle 2017
Kepler-438b
=