La Godot Café-Teatru, pe fundal de blues și jazz, Alex Bogdan ne povestește despre teatru, televiziune și viață. Relaxat, așa cum se descrie, prezintă portretul oamenilor care l-au influențat în carieră, dar și starea actuală a celor două domenii în care profesează. Am smuls de la el câteva sfaturi pentru tinerii actori, dar și idei care ar putea schimba peisajul actoricesc din prezent.

10699996_10204384716751504_2628490559650125048_o(Sursă foto: Alex Bogdan – pagina personală de Facebook)

Suburban Magazine: Descrie-ne mediul în care te-ai format ca actor.

Alex Bogdan: Am făcut actoria la Hyperion, la clasa Rodica Mandache, cu Eusebiu Ștefănescu. La început dădusem la film și am intrat. A fost o plictiseală teribilă, am obosit cu toate statuile de pe acolo și cu fiecare idee cu care veneam eu și era mai diferită de puterea lor de a înțelege un scenariu sau un film care nu e făcut în sensul clasic. Am avut foarte multe meciuri, după care am zis că nu mai stau și m-am transferat la actorie, la clasa Rodica Mandache.  A fost o alegere bună, una dintre cele mai bune alegeri din viața mea. Acolo am descoperit-o pe doamna Mandache, care deși are o vârstă, are o forță și o tinerețe în ea, ceva de speriat. Când am intrat atunci la actorie, eram venit de la Târgu Ocna, de la mine din Moldova, după mulți ani de sport și nu aveam o cultură, nu eram citit, nu văzusem filme, nu ascultasem muzică. Aveam alte preferințe, ascultam manele, eram un fel de ”cocălărel”, așa, micuț, frezat, eram foarte atent la cum mă îmbrăcam, foarte superficial. În trei zile cu doamna Mandache s-a produs o schimbare fundamentală, de la  cărți și muzică la piese de teatru. Eu pot să zic sigur că ea a fost persoana care a știut să mă cizeleze, să mă pună pe o altă linie. Doamna Mandache a reușit să pornească ceva în mine, care să mă ducă mai departe, pe un drum curat și de calitate, nu prostii, nu cocălării, nu manelării.

SM: Care sunt alte persoane care te-au influențat?

AB: Când făceam școala la Odeon, în pod, am avut ocazia să mă întâlnesc pe holuri cu Dorina Lazăr, cu Marius Stănescu, cu Toni Zaharia, cu mari actori din Odeon: Florin Zamfirescu, Marcel Iureș, Radu Afrim, o grămadă de oameni importanți. Noi, la școală, am făcut figurație la Odeon. Ne-a băgat doamna Mandache acolo să ne facă ucenicia și am avut șansa să stau să văd niște repetiții, să văd cum lucrează niște actori, cum lucrează regizorii și după aceea, la Național, cu domnul Tocilescu, domnul Caramitru, domnul Șerban Ionescu. Am avut o implicare activă. Eu stăteam acolo, în spate și ascultam, mă uitam, stăteam tot timpul la repetiții. Nu mă duceam prin spate și bârfeam cu colegii. Stăteam tot timpul la repetiții și urmăream. Și acum mai știu textul pe de rost la ”Edward al III-lea”, pentru că la fiecare spectacol și la fiecare repetiție eu eram acolo și cred că lucrul ăsta s-a așezat într-un fel, inconștient în mine,  și domnul Beligan o spune: ”Nu trebuie niciodată să părăsești starea de elev”, adică să nu crezi că tu le știi. În actorie, dacă nu e scena ta, nu te interesează și e un lucru foarte grav ăsta. Înveți foarte multe despre rolul tău sau despre ce ai de făcut într-un spectacol, urmărindu-l pe partener pe o altă scenă. Și am învățat să am stare de elev, să mă uit, ”să fur”, să învăț.

SM: Ai trecut prin asta: ce sfaturi dai unui tânăr actor?

AB: Să aibă răbdare, cred. Eu nu pot să dau sfaturi, eu vorbesc din experiența mea. Este foarte important în momentul în care termini să nu te plafonezi, să nu intri în acea depresie artistică în care intră actorul care termină licența și actoria. Noi avem o mentalitate foarte slabă din punctul ăsta de vedere. Suntem foarte leneși și pasivi. În schimb, spre deosebire de noi, în afară, în Anglia, în America și în toate țările dezvoltate care au o cultură artistică extraordinară, după ce termină școala, actorul trebuie să aibă o pregătire din toate punctele de vedere: să aibă repertoriu, să cânte, să danseze, să se miște, să facă absolut orice și din momentul în care termină, el nu trebuie să pună picior peste picior și să zică: ”Acum aștept, că o să vină șansa mea”. El trebuie să meargă la castinguri, să se pregătească în fiecare zi, să-și facă repertoriul, să-l aprofundeze, să-nvețe o poezie în fiecare zi, să meargă la spectacole, să stea la băut cu alți actori, pentru că multe proiecte se nasc la șprițuri. Acesta este un adevăr și nu poți să stai tu acasă și să zici: ”Eh, nu mă știe nimeni”. Normal că nu te știe nimeni, pentru că nu te vede nimeni. Vlad Ivanov zicea că ”actor te face breasla”. Atâta timp cât trăiești pe lângă ei, poți să discuți cu cineva. Nu se poate să nu te nimerești la masă cu un actor cu experiență; trebuie să poți să vorbești cu el mai mult decât ”da’ cum v-a ieșit rolul?”. Deci, ăsta e sfatul: să fii super pregătit și să nu fii leneș. Să fii activ. Când trebuie, pac, ai apăsat butonul și ai performat. Nu contează unde, în beciuri, că faci figurație, te duci. Faci pe Moș Crăciun și ușor-ușor, cu răbdare, ceva se va așeza și cărarea ta se va mătura de frunze. Dacă ai noroc. Poți să ai sau poți să n-ai. Aici deja intervine cu totul altceva și nu mai ai control.

SM: Ziceai că multe proiecte se nasc la șprițuri. Spune-mi despre un proiect de-al tău care s-a născut la șpriț.

AB: Stai să mă gândesc, că am avut multe șprițuri și prea puține proiecte… Un proiect care s-a născut la ”șpriț”, socializând, mai bine spus… Uite, eu am terminat cu Raluca Aprodu masterul și stăteam vara asta și mergeam pe la ea, ne întâlneam, mai beam o bere și am zis : ”mă, de ce nu facem un proiect împreună?”. De la o vorbă, cum ar fi ”șprițul”, s-a născut acest proiect (”Happy end”) care se joacă la Godot și slavă Domnului, e un spectacol foarte bun, vine lumea. Puteam noi să ne vedem în continuare și să vorbim d-ale noastre, dar am zis să facem ceva. În sensul ăsta cred că e șprițul, șpriț artistic.

SM: Ce crezi că te-a ajutat să te remarci ca actor?

Cred că am o disponibilitate jucăușă, am haz poate. Cred că am un vibe bun. Eu încerc pe cât posibil să înlătur orice urmă de rugină și de părere din mintea mea, pentru că suntem deja sătui că toată lumea își dă cu părerea, că toată lumea e atât de deșteaptă și eu vreau să fiu ăla prostu’, adică omul care nu are opiniile astea foarte tranșante. Eu sunt foarte relaxat cu mine și cu drumul meu. Nu mă panichez, sunt foarte relaxat cu viața și asta dă o stare de bine care contaminează pe unii sau enervează pe alții.

10649081_972842062741946_3250200154994451883_o(Sursă foto: Andrei Apostol)

SM: Spuneai că ești foarte relaxat. Cum reacționezi când ai un impediment? Dă-mi un exemplu.

M-am confruntat recent cu o chestie: în 2009 am intrat în televiziune și după șase ani te întrebi care e drumul tău, ce vrei până la urmă, pentru că televiziunea are niște gheare foarte dure, care își lasă amprenta pe spate, pe față, și astea se văd după aceea în lume. Când ieși, vede lumea că ești zgâriat. Un impediment în ultimul timp e că aș vrea ușor-ușor să fac teatru, adică să o iau cumva de la capăt, pentru că eu în toți acești cinci ani cât am stat în televiziune nu am putut să fac, pentru că nu am avut timp. În acest caz, lumea, regizorii și colegi nu se pot baza pe tine, pentru că nu ai timp, te știe lumea numai de la televizor. Mediul teatral e, din păcate, destul de închis și e foarte greu să intri, dacă ți se pune ștanța de ”actor de televiziune” și nu-ți dă nimeni șansa sau n-are răbdare să vadă că tu poți mult mai mult. Se pot închide foarte multe uși. Deoarece cred în meseria mea, cea de actor și consider că deocamdată, în televiziunea care se face acum, în afară de serialele de la HBO și câte un film sau un serial mișto, nu prea are ce căuta un actor. Absolut oricine poate să facă prostia aia și măscărimea aia de la tv. Apar tot felul de oameni care sunt vedete de televiziune, fără nici un fel de pregătire și atunci eu mă gândesc ca tânăr ”Ce vreau eu să fac cu viața mea?”. Eu gândesc meseria pe lung, nu vreau s-o fac trei-patru ani și după aceea poate o să fiu manager. Eu vreau să fac actorie toată viața mea, până când mor. Cred că încerc o regândire. Mă repoziționez cumva și o să încerc să merg pe drumul ăsta, care e mult mai curat și îți oferă mult mai multe satisfacții care nu țin de material, dar și ele vin la un moment dat.

SM: Aveam o întrebare: dacă ți s-ar da un ultimatul: televiziunea sau teatru? Presupun că alegerea ar fi teatru.

AB: Da, normal. Asta acum, probabil că acum doi sau trei ani ziceam televiziune, dar acum m-am schimbat.

SM: Spunea cineva că talentul tău depășește ceea ce evidențiezi în televiziune. Ce crezi despre asta?

AB: D-aia nici nu am succes la tv. ”Mondenii”, care a fost un program de suflet, în care am găsit niște parteneri actori. Toată trupa de la ”Mondenii” e o trupă de actori cu care faci un lucru de calitate, comedie de calitate, umor fără elemente de ”Vacanța mare”, imitații, o formă de artă care la noi în țară e privită ca și cum ai face mișto de cineva, în timp ce în America este la rang de artă. Sunt atâtea filme, cu Oscaruri, cu premii, cu mari actori care imită un om care a existat. La ei nu e mișto. La noi, în această cloacă și-n acest sat numit România, orice lucru pe care încerci să îl faci e privit astfel: ”Uite și tu la ăsta, face mișto de Radu Beligan”. De exemplu, când l-am făcut pe Radu Beligan la ”Mondenii”, au fost foarte multe voci: ”Cum își permite să-și bată joc de Radu Beligan?”. Dar ei nu s-au uitat la sketch cu atenție să vadă că nici o secundă în sketch-urile noastre, Radu Beligan nu era luat în râs. Toată situație era în așa fel făcută încât Radu Beligan, prin inteligență și eleganță reușea să se scoată foarte frumos, ba cu un taximetrist, ba cu o vedetă de televiziune vai de capul ei. Tot timpul avea o eleganță. Nu îl luam pe Radu Beligan și dădeam în el. Uite, el e un om foarte curat, care nu se poate contamina de murdărie.

10448424_10152649800958130_2400125015764889327_o(Sursă foto: www.facebook.com/Mondenii)

”Mondenii” s-au scos de la televizor, pentru că noi nu am avut succes. Apropo de chestia asta, am avut o emisiune live, în care am investit toți foarte mult, ca să ducem lucrurile la un alt nivel, dar nu am avut acea zonă de ”fusta sus”… Din păcate, oamenii care încă se mai uită la televizor sunt foarte murdăriți de acest tip de entertainment și în momentul în care văd o chestie care este aproape british făcută, cu glume subtile, inteligente, nu mai au interes. Și atunci, pot să zic, într-adevăr, că în România, calitatea la televizor nu are succes.      

SM: Vorbeai de „cloaca de România” și făceai o comparație cu America. Nu te-ai gândit să emigrezi?

AB: Nu. Eu am fost în America și am lucrat la McDonald`s trei luni, acum patru ani, în 2011, când eram de vreo doi, trei ani în televiziune și simțeam că sunt foarte important, mă vedeam la televizor și am zis „băi, nu-i ok să gândesc așa, vreau să-mi dau un reset la creier”. Și m-am dus cu colegii mei de la Regie-Teatru, de la UNATC, și am muncit trei luni la McDonald`s, în niște condiții îngrozitoare. Acolo am avut ocazia să fac și un spectacol. Se poate, dar de ce să pleci? Nu știu… Oriunde te-ai duce în lumea asta, tot un străin vei fi și vei putea reuși până într-un punct. Eu rămân aici. Mă zbat. Aici e țara mea. Nu sunt legat ombilical ca maestrul Beligan, dar îmi place să mă lupt.

SM: Ce te motivează să te lupți aici și nu acolo?

AB: O doză de nebunie, pentru că aici, eu în continuare sunt convins că se poate schimba ceva. Cred, sper că în 10–15 ani lucrurile se vor schimba și lumea se va curăți ușor – ușor. Se vor face în continuare spectacole mari de teatru, lumea va avea cultură. Acolo, ei au trecut de pragul ăsta. E foarte complicată discuția asta. Acolo ai toate categoriile. Ai public foarte mult și pentru artă și pentru calitate, e un box-office de public enorm. Aici, în continuare ne zbatem așa, la mica cultură pentru că performanța îți cere timp foarte mult și dăruire. Și în condițiile noastre, în care nu prea sunt bani și fiecare aleargă din stânga-n dreapta să plătească chiria, nu poți să stai trei luni în fiecare zi la teatru să repeți, să repeți, să repeți, ca la un moment dat să iasă o chestie foarte tare, de calitate. Și atunci, se face  lucrul din nimic, ”hai, că merge și așa”, clasica vorbă românească. Dar eu asta cred și de asta rămân, că sper ca în zece ani să se schimbe și să înțeleagă lumea că se poate și altfel

SM: Cum se poate schimba? La ce te gândești?

AB: Să încerci să faci lucruri de calitate, să nu te lași păcălit de ceea ce vrea lumea. Adică, dacă lumea vrea să râdă, să se hăhăie, tu poți să le dai chestia asta, dar poți să le-o dai în altă formă, să nu faci teatru a la „Vacanța mare”. Ușor – ușor, lumea va veni, va râde prima oară, după-aia îi mai dai încă odată un spectacol în care să râdă, la al treilea spectacol va zâmbi și va înțelege mai multe, la al patrulea poate nu mai zâmbește și începe să se gândească și își pune niște probleme și de la al patrulea, al cincilea, al șaselea încolo, poți să ai pretenția ca la un spectacol lumea să plece chiar cum am plecat eu acum câțiva ani, când a venit un spectacol din Lituania, ”Othello”, din Nekrosius. M-am plimbat pe străzi o oră, gândindu-mă la multe lucruri pentru că în mine au căzut niște chestii, văzând spectacolul acela, la care nu m-am gândit până atunci. E important să vezi și tipul ăsta de spectacole. Să nu fie numai hahaha. E bine să fie și hahaha, dar e bine și să te plimbi pe străzi dup-aia și să te gândești la chestii, că parcă se deschid mult mai multe. Ca un arbore care crește în tine, să nu rămâi o tulpină stearpă, care vrea doar un singur lucru: eu vreau să râd, să mă distrez…

10367789_730569380330443_3840337930507379388_n(Sursă foto: Dragos N. Savu)

SM: Avem altceva în afară de ”hahaha” în teatrul românesc?

AB: Da. Mai sunt spectacole în care ești buhuhu. Nu zic că nu se fac. Se fac spectacole în continuare bune în țară. Nu poți să n-ai într-un teatru spectacole de hahaha. Ideea e ca ponderea lor să nu treacă de o anumită limită. Să ai și acel spectacol de care lumea vorbește. Uite, spre exemplu, ultimul spectacol când eram eu în București și toată lumea vuia era „Inimă de câine”, de la Național. Lumea vuia pur și simplu. Tot timpul se vorbea și lumea mergea acolo, se călca în picioare să-l vadă. Era un spectacol extraordinar, în care se făceau mari performanțe actoricești, de la regie, la actorie. Lumea stătea pe jos, pe lampă… oricum, dar îți doreai să rupi ușa ca să intri acolo. Eu, în ultimul timp, n-am mai simțit să rup ușa la nimic. În continuare sălile sunt pline, lumea vrea să meargă la teatru, dar este vorba de chestia asta: „trebuie neapărat să-l văd!”. Asta din ce în ce mai puțin și nu-i ok.

SM: Vorbeai de televiziune, că uneori ești zgâriat după mult timp. Ce reacții primești de la public și cât contează ele pentru tine?

AB: Lumea te știe pe stradă, lumea nu te cunoaște, oricum. Te vede la televizor și e un contact foarte autist, din punctul ăsta de vedere. Tu ești for fun acolo, adică îl faci să râdă. Și lumea: „băi, mi-a plăcut că mă distrez”, dar atât. Te povestești mult mai mult pe tine într-o piesă de teatru și dacă vine cineva și te vede și este un contact direct, adică nu e prin sticlă, atunci poți să vorbești mult mai multe cu persoana aia. Dar așa, dacă te oprește cineva pe stradă: „băi, mi-a plăcut”, eu zic „îmi pare bine că v-am făcut să râdeți, mulțumesc”. Dar mai departe nu aud altceva. Teatrul îți dă posibilitatea poveștii, să poți să povestești mai multe lucruri, să fie un contact uman adevărat.

SM: Și când cineva vine după o piesă de teatru și spune că i-a plăcut?

AB: Mă panichez instant. Dar dacă stă, dacă rămâne cu noi la magicul șpriț, poți să ai discuții: „ce ți-a plăcut, ce nu ți-a plăcut?”. Dacă ceva îți place și atât, nu e bine.

SM: Cât de critic ești tu față de munca ta?

AB: Foarte critic. Nu-mi place niciodată nimic din ce fac. N-am o părere foarte bună despre mine și niciodată nu am fost tipul de om sau de actor care să zică „ce tare sunt eu, mamă ce am făcut!”. O fac pur și simplu cât pot eu de bine, dar nu cu conștiința că fac un lucru extraordinar. Caut tot timpul să perfecționez. Tot timpul când sunt acolo, în spate și trebuie să intru în scenă sau la TV e ca și cum n-aș fi făcut asta niciodată. Dar se întâmplă lucruri magice, experiența te ajută să-ți canalizezi emoția și această frică în ceva bun, sper.

10549218_909732395705635_6959526934988584718_o(Sursă foto: Dragoș N. Savu)

SM: De unde vine lipsa de încredere în tine?

AB: Probabil că din sport. Am făcut 15 ani atletism și la fel ca în orice altă meserie nu există ”e de ajuns, e ok”. Tot timpul la antrenamente trăgeam tot mai mult, încercam să îmi împing limitele. În concursuri erau foarte mulți buni și când am luat medalie de aur la națională, la lungime, la decathlon, tot timpul pe urmă era lupta să rămâi acolo, trebuia și mai mult și niciodată nu spuneam: ”gata, astăzi am alergat destul, mă opresc”. Tot timpul îmi doream să alerg și mai mult, să sar și mai sus, să arunc și mai mult. Cred că de acolo mi-a rămas. Să nu mă mulțumesc niciodată cu ceea ce am și ceea ce sunt.

SM: Ai avut vreun moment în care ai vrut să renunți la teatru sau regie?

AB: Nu. Am un fel de ritual, înainte să intru pe scenă, mă plimb prin spate, prin culise și zic: ”Cine naiba m-a pus să mă fac actor? Nu mai bine stăteam acasă, la Târgu Ocna? Mă făceam acolo brutar”. Dar e un alint artistic și mulți actori îl au, dar niciodată nu am avut gândul serios să renunț la meseria asta.

SM: Te-ai gândit până acum la regia de film?

AB: Nu, pentru că e o chestie atât de complicată. Acolo trebuie să fii nebun, trebuie să fii cu adevărat nebun. În actorie și regie de teatru trebuie să fii dus cu capul, dar la regie de film trebuie să fii absolut dement. Cred că m-aș împușca din secunda doi. E o chestie prea mare pentru mine, momentan.  

SM: Spune-mi câțiva regizori pe care-i admiri?

AB: Primul ar fi Vlad Mugur, dar nu mai trăiește, din păcate. El a fost vărsător, ca mine și avem foarte multe lucruri în comun. I-am văzut interviurile, am văzut foarte multe spectacole înregistrate și simt un fel de conexiune, pe care nu pot să o explic. Uitându-mă la interviul cu el, parcă vorbeam și eu cumva: relația lui cu mama, care este pe primul plan, și la mine la fel, faptul că iubește marea. Pare un lucru banal, dar și eu sunt absolut topit după mare. O chestie care pe mine m-a terminat: el nu se plictisește niciodată. Dacă e ceva pe care nu-l suport pe lumea asta, este exact cuvântul ăsta: plictiseală. Când mai stau cu oameni și intervine un fel de liniște în discuții, nu mai zice nimeni nimic interesant și auzi pe cineva ”Hai că m-am plictisit”. Îmi vine să sar pe pereți. Nimeni nu se mai poate bucura de un moment de liniște, în care nu întâmplă nimic.

Revenind la întrebare, dintre străini, Nekrosius. Dintre români în viață, Radu Afrim, cu care am și lucrat mai demult, am făcut figurație la el. Are o lume foarte specială, e foarte curajos. Alt nume: Tompa Gabor. Îmi pare foarte rău că nu știu maghiară, colectivul de la Teatrul Maghiar din Cluj mi se pare că este ținta oricărui actor. Să ajungi să joci cum joacă oamenii ăia acolo mi se pare inuman. Când vin în București e sărbătoare. Într-adevăr, când vin ei cu spectacole în București se rupe ușa.

SM: Ce ți-ai propus anul acesta?

AB: Anul ăsta nu mi-am propus absolut nimic. În alți ani am facut-o, dar anul ăsta nu îmi propun nimic. Sper că cu această nouă direcție pe care o am să fac cât mai multe în teatru. Nu contează. Poate să fie figurație, să fac asistență de regie. Mă duc pur și simplu. Vreau să mă duc din nou la școală și să mă uit la repetiții, să asist la cursuri. Vreau ca anul acesta să fie foarte sufletesc așa, să mă întorc la rădăcini.

SM: Recomandă-ne câteva piese de teatru.

AB: Nu știu, nu pot să recomand. Să vină la spectacolul meu de la Godot (râde). Și în rest, să meargă la orice.

 

Ilustraţie copertă foto: George Anton

 

The Dream Diggers - o mașinărie cu multe rotițe
Interviu: Vicenţiu Oktavianus, îndrăgostit de muzică şi fashion
=
Anca Olteanu

Suburban Magazine înseamnă susţinerea necondiţionată a culturii urbane, prin voluntariatul a peste 20 de redactori. Avem nevoie de susţinerea ta pentru a merge mai departe.