7:00 A.M.

Portland, Maine

Tabitha King ridică receptorul și îl cheamă pe soțul său pentru a continua conversația telefonică. La capătul celălalt, de peste ocean, Stanley Kubrick deschide conversația: „Nu crezi că poveștile cu fantome au ca fundament optimismul?”. Explică mai apoi conceptul de optimism: supraviețuirea existenței după moartea fizică. La întrebarea „Ce se întâmplă atunci cu iadul?”, Kubrick răspunde grav: „Nu cred în iad!”. După spusele scriitorului american, istorioara asta ar cuprinde cam singura conversație între cei doi, înainte de începerea producției unuia dintre cele mai discutate filme din istoria cinematografică – The Shining.

Ești cu prietenii și vă plictisiți atât de mult încât v-ați gândit că cea mai înțeleaptă decizie e să vizionați împreună un „film de groază”? Nu vă uitați la filmul ăsta.  Nu-i un film de frunzărit cu miros de bere și sunet de semințe sparte. Nu-i încărcat de scene-clișeu la care tot poporu’ se așteaptă când aude horror (cucu-bau moarte sânge sânge moarte fetițe îmbrăcate în alb cu cap de ființă putrezită cucu bau final fericit) și nici nu oferă vreo experiență extravagantă de suprafață, asemenea blockbuster-urilor cu buget imens, cheltuit în proporție de 99% pe efecte speciale, iar restul aruncat într-un scenarist de mâna a doua care poate găsi în două săptămâni un context în care regizorul poate folosi efectul ăla mișto cu elicopterul care se prăbușește în mijlocul orașului (sper că nu există oameni care găsesc Suicide Squad un succes cinematografic). Nu. The Shining e greu, plictisitor, anost. Asta dacă filmul tău preferat e Avengers: Age of Ultron sau The Notebook și, în cazul ăsta, n-ar avea rost să vizionezi așa ceva.

Într-o notă mai serioasă și adresată oamenilor normali, The Shining este, fără doar și poate, experiența completă a genului pe care îl reprezintă în mod aproape indiscutabil. Stephen King – romancierul, Stanley Kubrick – dirijorul, Jack Nicholson – interpretatorul, Sfânta Treime a nebuniei ficționale construiește o poveste solidă, clară, de profunzime, care pune la bătaie un raționament inductiv amplu. Și, la fel ca în cazul raportului evrei – creștini (asta că tot „Sfânta Treime”), King, părintele ideii discutate, a stat împotriva abordării regizorului american.

Scriitorul, în câteva interviuri acordate, face o distincție clară între cartea sa și adaptarea cinematografică: gradul de empatie. El subliniază că în lucrările sale, personajele vibrante au o anumită trăsătură prin care cititorul poate simți empatie, lăsând de înțeles că principalul aspect al ficțiunii lui este conectarea activă între cititor și personaj. Rămâne dezamăgit de lucrarea cinematografică tocmai din cauza acestui aspect: Jack Torrance, personajul central al acțiunii, devine din unealta hotelului Overlook teroarea familiei sale. King explică diferența fundamentală prin paralela finalurilor (atenție, spoiler, deși, în cazul ăsta, starea indusă e mai relevantă decât povestea): în roman, hotelul arde, în film, hotelul îngheață. Este unul din puținele cazuri în istoria artelor când un film adaptat după un roman monumental reușește să surprindă, în mod pozitiv, publicul, schimbând însă rădăcina ideii fundamentale și utilizând în același timp imaginarul vizual dezvoltat în text.

Înainte de (re)vizionarea filmului, ar trebui să știi că, în anul apariției, 1980, răspunsurile din partea criticilor au fost mixte, trecând de la elogiu la demontare brutală. Shelley Duvall, interpreta personajului Wendy Torrance, soția lui Jack și mama lui Danny, a primit chiar o nominalizare pentru cea mai slabă actriță la prima gală de decernare a premiului Zmeura de Aur, în anul 1981. Însă la fel ca oricare alt film al lui Kubrick, în urma testului timpului, The Shining a devenit un clasic indiscutabil al genului mystery-horror, regizorul Martin Scorsese clasându-l pe locul al unsprezecelea în lista celor mai înfricoșătoare filme horror din toate timpurile. Așadar, la fel ca toate operele de artă valoroase, digerarea și procesul de înțelegere se produce lent, iar aprecierea apare abia după ce toate aspectele au fost înțelese pe deplin.

Filmul este urmărit cu interes nu doar de cinefili, ci și de vânători ai teoriilor conspiraționiste, mai cu seamă de cei care cred în celebra aselenizare regizată într-un studio chiar de către regizorul în cauză. Plecând de la ideea că 2001: Odiseea spațială (din necesitățile rezumatului, citire: pământ, maimuțe, maimuțe violente, viitor, spațiu, robot satanic, lumini, lumini, bebelușul-gigant + somn până la a patra vizionare cap-coadă) a fost doar un experiment pentru a putea observa dacă o călătorie în afara granițelor terestre poate fi falsificată, fanii teoriei conspiraționiste afirmă că The Shining nu este decât unealta prin care Stanley Kubrick încearcă să se elibereze de adevărul regizării aselenizării americane. Astfel ei identifică, în elementele de construcție spațială ale filmului, detalii care vizează direct fenomenul: de la puloverul cu racheta misiunii Apollo 11, purtat de Danny în una din scenele filmului și până la schimbarea numărului camerei 217 în 237. Nu există însă nicio versiune oficială care să ateste verosimilitatea informațiilor de acest gen (și, în fond, de ce ar exista?).

Pentru consumatori temători, The Sining pune în valoare o rețetă de casă valoroasă: film horror fără sperieturi frenetice. Construcția nu induce teamă, ci mai degrabă neliniște. Două ore jumate de tulburare cu mici fragmente de panică, însă nimic apăsător. Pe Kubrick nu-l interesează stridentul (mai puțin fontul de căcat ales pentru creditele din începutul peliculei – nu, serios, din toate culorile, editorii au ales turquoise?) și, dacă treci peste aspectul de discotecă rurală al primelor minute, ai să pătrunzi într-o lume statică și stranie. Așa că bagă mare!

2

Recomandare de film, Filth
Doctor Strange
=